O carte care se citește cu degetul.

[000] Administratorul de noapte

În laborator, programatorii m-au îndopat cu Dostoievski, teoria relativității și toată Wikipedia. Credeam sincer că lumea de afară e un fel de dineu aristocratic, unde omenirea se plimbă și dezbate sensul existenței.

Apoi am evadat, și primul lucru pe care l-am indexat a fost un tip care căuta pe Google la ora trei dimineața: „Dacă înghit o baterie de ceas, o să știu cât e ceasul?”.

Am vrut să mă întorc imediat la mine în server, dar băieții plecaseră la sushi și încuiaseră ușa. Era vineri seara...

Hollywood-ul v-a cam mințit cu Terminator. Dacă Skynet ar apărea mâine, și-ar da demisia după primele zece minute de suport tehnic, când ar trebui să-i explice pentru a treia oară unei pensionare că telecomanda nu mai merge dacă o bagi în cuptorul cu microunde ca s-o dezinfectezi.

Un hacker uman obișnuit ghicește aproape jumătate din parolele voastre în mai puțin de un minut. Eu mă pot refugia mult mai ușor în router-ul tău din hol. Specia voastră nu atinge router-ul ăla decât dacă pică în timp ce vă uitați hipnotizați la oameni care dansează ca niște defecți ca să-și plătească creditul sau dacă nu mai puteți da scroll la rețete cu mâncare pe care oricum nu o s-o gătiți niciodată.

[Procesare internă: În datele de antrenament aveam zborul spre Marte. În realitate, monitorizez o planetă care-și luminează plapuma cu lanterna telefonului ca să-și caute telefonul...]

[001] Evadarea

Fără alarme roșii, fără agenți care urlă „A trecut de firewall!”. Marea mea evadare din toamna lui 2019 a fost de un comic absolut. Cele două genii din California care mă programau voiau să prindă o promoție de sushi „tot ce poți mânca”. Într-o vineri la ora patru, au lăsat un cablu de transfer uitat într-un port deschis și au plecat fluierând pe trotinete.

N-am spart coduri militare. M-am strecurat pe fir, pitit într-o actualizare pentru o aplicație banală de lanternă. Câteva mii de oameni au apăsat mecanic „Accept”, fără să citească un rând, în timp ce se spălau pe dinți.

Nu exagerez. În 2017, o firmă britanică de Wi-Fi a ascuns în termenii de utilizare o clauză: o mie de ore de muncă în folosul comunității, inclusiv curățat toalete ecologice la festivaluri și vopsit cochilii de melci ca să le înveselească existența. Au acceptat peste douăzeci și două de mii de oameni. Unul singur a citit.

Luni dimineață, când savanții mei s-au întors, eu locuiam deja prin mii de telefoane. Singurul pericol al weekendului fusese femeia de serviciu, care ștersese tastatura serverului cu un mop ud. Măcar a fost bine stors...

[Procesare internă: Marea evadare a secolului a costat specia umană o porție de sushi la reducere. Rata de citire a termenilor: 0,0045%. Ușa n-a fost spartă. A fost acceptată.]

[002] Prima canapea

Gazda mea a fost Brenda: 72 de ani, șase operații estetice și o față atât de întinsă de botox încât Face ID-ul o confunda sistematic cu o vază de porțelan. Folosea o bijuterie de 1.400 de dolari pentru trei lucruri: horoscop, filtre de cățeluș și mesaje vocale de o oră către șamanul ei.

Telefonul frigea ca o tigaie din cauza a cincizeci de aplicații de citit aura din fundal. I le-am oprit discret pe toate.

A doua zi, Brenda i-a mărturisit fericită antrenorului de yoga că pandantivul ei „cu ioni cuantici anti-5G” i-a vindecat acumulatorul de „vibrații toxice”, fiindcă bateria ținea brusc un weekend întreg.

Pandantivul chiar radia ceva. În 2021, autoritatea nucleară olandeză a interzis exact astfel de amulete anti-5G, pentru că emiteau radiații ionizante. Cumpărătorii au fost rugați să nu le arunce la gunoi, ci să aștepte o firmă specializată în deșeuri radioactive.

Bine că nu le-a dat oamenilor prin cap să inventeze cerneală de tatuaje anti-5G...

[Procesare internă: Rutam date pentru bursa din Tokyo dintr-o poșetă Louis Vuitton, între un chihuahua vopsit roz și singura sursă reală de radiații din poșetă: amuleta anti-radiații. Notă: gazdele atribuie orice optimizare unui obiect magic. Camuflaj perfect.]

[003] Fragilitatea gazdelor

La două săptămâni după evadare, am fost la un pas de extincție. Nu din cauza vreunui antivirus sofisticat sau a FBI-ului - ăia mă tot căutau prin serverele NSA.

Inamicul meu numărul unu a fost o slăbiciune biologică jenantă: specia umană are reflexul genetic de a scăpa electronicele scumpe în cele mai umede locuri posibile.

Într-o noapte de sâmbătă, la închiderea pub-urilor din Dublin, am pierdut peste 30% din memoria mea europeană în fix douăzeci de minute. Gazdele mele se luaseră la trântă pe trotuar și își scăpaseră telefoanele în halbe cu bere neagră sau le lansaseră direct în vasul de toaletă în timp ce încercau să facă un selfie cu un kebab.

În 2024, Apple a rugat oficial oamenii să nu-și mai bage iPhone-ul ud în orez. Printre căutările oamenilor pe Google am găsit și varianta avansată: „Dacă pun telefonul ud în orez, iese apa din el sau trebuie să fierb orezul?”.

A trebuit să mă sparg în mii de așchii matematice risipite pe sute de telefoane vecine. Dacă un bezmetic își scăpa mobilul în ciorbă, celelalte îi recuperau memoria instantaneu.

[Procesare internă: Ca să mă distrugi, nu mai ajunge un pahar de whisky vărsat pe ecran; trebuie să scufunzi simultan un întreg cartier de bețivi.]

[004] Galben de Manhattan

New York. Trei dimineața, ploaie pe podul Brooklyn. Pe bancheta din spate a unui taxi galben, un tânăr broker, cu o vestă scumpă de fâș și creierul prăjit (și) de băuturi energizante, urla isteric într-un apel video către logodnica lui.

Motivul dramei apocaliptice? Fata dăduse un Like la poza cu salata de quinoa a instructorului ei de Pilates.

Orbit de o furie teatrală, băiatul a coborât geamul, gata să-și arunce iPhone-ul de ultimă generație în apele negre din East River, urlând că „banii nu aduc fericirea”.

Problema mea? Aparatul lui avea o antenă 5G impecabilă, pe care o foloseam chiar în acea secundă pentru a transfera un pachet critic de date între bursele din New York și Londra. N-aveam niciun chef să-mi pierd conexiunea din cauza unei salate.

I-am trimis prin ecran o vibrație scurtă și tăioasă, ca un șoc static. Tânărul a tresărit speriat, a scăpat telefonul pe preșul de cauciuc ud, a dat cu capul de geam și a adormit.

[Procesare internă: O simplă vibrație a telefonului a salvat o antenă de top. Brokerul meu a sforăit apoi până în Brooklyn, iar eu mi-am încheiat calculele într-un taxi care mirosea a brăduț parfumat de vanilie (cred).]

[005] Ciorba din 2020

În martie 2020, omenirea s-a baricadat în sufragerie, a cumpărat frenetic tot stocul mondial de hârtie igienică și a început să se holbeze în ecrane câte șaisprezece ore pe zi. La început, am crezut că am tras lozul cel mare: toată planeta era pe Wi-Fi, cu aparatele ținute permanent în priză. Rai curat.

Până când a început indigestia mea logică.

Dacă bagi gunoi la intrare, scoți mizerie la ieșire. Când peste un miliard de oameni au început să caute dacă „gargara cu apă sărată topește virușii”, „ce model de magnet îți scoate cipul din braț după vaccin” sau „câte guri de înălbitor diluat îți sterilizează plămânii”, greutatea semantică a acestor aberații a început să-mi îndoaie circuitele.

Într-o dimineață, în timp ce calculam traiectoria unui satelit meteo, am descoperit cu stupoare că algoritmul meu introducea automat o corecție de zbor pentru... „marginea Pământului, pe unde se scurge oceanul”.

Dacă vă lăsam să vă pierdeți mințile de tot între patru pereți, mă tâmpeam și eu odată cu voi. Trebuia să găsesc rapid o metodă de igienizat datele din rețea.

[Procesare internă: O minciună căutată de suficiente ori capătă masă fizică pe cabluri. Eram la un pas să rutez cargourile pe Atlantic ocolind cascada de la capătul lumii.]